Misiunea lui Isus în lume (și să nu îmi spuneți că Biserica nu are și ea această misiune) a fost comprimată în acest pasaj:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.”
(Luca 4:18,19)
Misiunea lui Isus are de-a face cu oferirea Evangheliei celor săraci, cu tămăduirea celor cu inima zdrobită (cui îi mai pasă de cei triști din jurul lor?), cu vindecarea trupească și cu încurajarea credinței. În ziua de azi aceste lucruri se fac numai în măsura în care este proiectat un buget pentru ele. Mai așteptăm noi reformă? Sau o trezire spirituală? Probabil va fi sub forma aruncării la gunoi a proiectelor de buget și a declarațiilor aiurite de misiune, care nu fac altceva decât să ne paralizeze în inițiativele noastre și să devenim alergici la miopia de natură pseudoacademică. Nu trebuie să fii Mesia ca să răspunzi nevoilor din jurul tău. Nu îți fabrica orbirea, pentru că după un timp cu siguranță vei fi orb. Este un privilegiu să vezi nevoia pe care altul a ignorat-o.
Unde este grija de oameni? Unde este adevărata dragoste? Unde este empatia? Ne ascundem indiferența și ignoranța după doctrine și declarații de scop, după decizii de grup, după aspecte economice și criterii de performanță, după ideea de eficiență şi succes. Ce este eficient în lumea asta, dacă nu facem ceea ce Dumnezeu vrea să facem? Ce folos este să ne realizăm toate scopurile noastre bune dacă nu îndeplinim scopurile lui Dumnezeu? Oare cât de mult Îi pasă lui Dumnezeu de numele (brand) pe care noi le apărăm şi le promovăm cu atâta ardoare? Cât de mult Îi pasă lui Dumnezeu de proiecte şi declarații frumos lustruite, dacă am uitat de oameni? Lui Dumnezeu Îi pasă de oameni. El nu L-a dat pe Fiul Său nici pentru stat, nici pentru altă instituție, ci pentru oameni. Nici aurul, nici argintul, nici toate faptele mărețe ale lumii nu Îl atrag pe Dumnezeu ca grija pentru mântuirea unui suflet. Dar nu numai mântuirea sufletului este importantă pentru Dumnezeu, ci experimentarea întregii naturi divine în cadrul relațiilor (relația pe care un om o are cu El şi cu alți oameni). Dumnezeu vrea ca omul să se bucure de pace, de bucurie, de dragoste, de prietenie. Dumnezeu ține să ne manifestăm grija, mila, blândețea în relațiile noastre.
Nimic nu este mai prețios în universul acesta decât sufletul omenesc. Dumnezeu pune preț pe sufletul omului, însă omul nu, sau cel mult din când în când, ici şi acolo. Chiar dacă omul are revelația valorii sufletului omenesc este dispus să sacrifice aceasta pentru lucruri, pentru instituții, pentru cauze, pentru bani… Orice ideologie, lucrare, societate, stat, care îl pune pe om sau pe Dumnezeu pe locul doi este contra lui Dumnezeu şi Legii Lui. Unde în Legea lui Dumnezeu ați găsit că dreptul unei abstracțiuni (dreptul statului, dreptul mulțimii, dreptul unei instituții) este superior dreptului unei persoane? Asta este o anomalie a lumii în care trăim. Pentru Dumnezeu nu există nici mulțime, nici stat, nici altă instituție care să răspundă înaintea Lui. Pentru Dumnezeu există oameni. Dumnezeu mântuiește şi judecă omul. Omul este cel care va răspunde în fața lui Dumnezeu, nu statul, nici mulțimea. A te ascunde în spatele sistemelor (stat, comunitate, biserică, instituție) este lașitate.
Da, pentru Dumnezeu există popoare şi Biserica, însă acestea sunt formate din oameni şi primesc judecata lui Dumnezeu pentru ceea ce fac oamenii care formează acel popor (vezi cărțile profeților mici) sau mânia lui Dumnezeu este potolită pentru că oamenii din acea biserică se pocăiesc (Apocalipsa 2,3). Totuși, chiar dacă Dumnezeu vorbește unei comunități, se adresează în special factorilor de decizie şi celor care pot aduce schimbarea. Dacă ești lider într-o comunitate trebuie să îți pui problema responsabilității înaintea lui Dumnezeu şi pentru acea comunitate. Dacă nu ești lider, vei răspunde pentru faptele tale şi pentru aria de responsabilitate pe care tu ai avut-o. În ultimă instanță, Dumnezeu are de-a face cu individul.