Există un nou fenomen în lumea evanghelică din România, s-au format din ce în ce mai multe biserici care s-au declarat „autonome” sau „independente” sau „nondenominaționale”. Cum s-a dezvoltat acest fenomen?
Ne-am dat seama că este un fenomen oarecum neconturat pentru că nu există nici un limbaj clar pentru a le identifica.
O să încerc o explicare a fenomenului dintr-o perspectivă istorică. Toate trezirile spirituale au accentuat o anumită învăţătură sau doctrină care a fost uitată sau neglijată. Astfel, Luther a vorbit despre mântuirea prin credință, anabaptişitii au trebuit să sufere prigoana atât a catolicilor cât şi a protestanţilor pentru a accentua doctrina botezului persoanelor adulte. John Wesley a subliniat doctrina sfințeniei şi nevoii de părtășie personală zilnică dintre credincios şi Dumnezeu. Trezirea penticostală a subliniat importanța Persoanei şi lucrării Duhului Sfânt. În secolul XX, ne-am întrebat ce mai urmează? A urmat o nouă trezire, care a pus accentul pe manifestarea darurilor spirituale dincolo de granițele penticostalismului. Această trezire a avut denumirea de trezirea carismatică sau, ulterior, ecumenică.
Este de remarcat că fiecare trezire nu a fost catalogată astfel la începutul ei. Trezirea a fost un pas înainte făcut de o anumită categorie de credincioși care şi-au asumat oprobriul public pentru a face ceea ce ei au crezut că este de la Dumnezeu. Peste ani şi alții s-au convins că noua mișcare, chiar dacă schimbă ordinea existentă, nu contrazice Scriptura. Orice trezire spirituală se naște prin descoperirea unei nevoi şi accentuează o învățătură din Scriptură.
Acesta este contextul în care eu aş situa bisericile independente, şi anume într-o mișcare de trezire spirituală care accentuează importanţa bisericii locale. În anii ‘80 ai secolului trecut au apărut în America primele biserici autonome care acum sunt admirate de noi ca fiind cele mai dinamice şi influente biserici la ora actuală. Dar lucrul acesta este valabil acum, după 30 de ani de la începutul fenomenului. Rick Warren, chiar dacă nu într-un mod explicit, este vocea care a statuat noua trezire spirituală prin cartea lui Purpose Driven Church (tradusă şi în limba română sub titlul Biserica o viziune, o pasiune, Editura Live, Oradea, 2002). În această carte el a vorbit despre importanţa bisericii locale, despre importanţa viziunii bisericii şi focalizării pe scop, despre importanţa ca fiecare biserică să îşi descopere propria identitate şi să îşi dezvolte propria slujire în aria sa de influenţă.
Fenomenul bisericilor autonome în America este unul considerat normal şi de la sine înţeles. Nu mai există nicidecum reticenţa care exista acum 30 de ani. Acest fenomen a apărut după revoluţie şi în România, la început mai firav şi apoi din ce în ce mai conturat. Aproape sigur, cei care l-au promovat nu și-au dat seama că fac parte dintr-o nouă mișcare spirituală. Au început, astfel, să apară biserici autonome mai în toate marile oraşe ale României. Desigur, aceste biserici s-au format ca o replică dată sistemului anchilozat moştenit din comunism care mai persistă şi astăzi în cultele religioase recunoscute în România. În primul rând, bisericile autonome au apărut ca o reacţie dată pretenţiei statutare a cultelor de a avea patrimoniul unei biserici locale aflate în acel cult. Apoi sistemul ierarhic care limita libertatea de expresie a bisericii locale i-a făcut pe unii pastori mai întâi să încerce să reformeze sistemul şi cum nu au avut rezultatele așteptate, au decis să continue slujirea lor într-o biserică autonomă.
Cred că acestea au fost cele două pârghii care au stat la baza formării primelor biserici autonome: păstrarea patrimoniului şi eliberarea din lanţul ierarhic. În acelaşi fel, pastori sau persoane pregătite în şcolile cultelor evanghelice, având o experienţă negativă în spate, au plantat biserici noi pe care nu le-au mai adus în cult. Lucrul valabil, în special, pentru cultul Baptist și Penticostal din România.
Bisericile autonome încă trebuie să suporte reticenţa şi prejudecăţile credincioşilor din cultele oficial recunoscute. Pastorii din bisericile de cult se comportă față de pastorii și bisericile independente într-un sincron de natură neocomunist. Ignorarea și izolarea acestor pastori și a acestor biserici este păcatul de care ei se fac vinovați și nici măcar nu își dau seama, sau nu vor să își dea seama. Pentru ei, aceste biserici nu există.
Dar lucrurile nu se vor întoarce la situaţia dinainte, bisericile autonome se vor înmulţi, vor avea din ce în ce mai multă influenţă, se vor dezvolta din ce în ce mai multe reţele şi lucrări, iar cultele vor trebui să îşi pună problema raportării la bisericile autonome din ce în ce mai serios. Deja legislaţia a luat în seamă fenomenul bisericilor autonome prin legea cultelor de la sfârşitul anului 2006, iar ele se pot organiza legal ca Asociaţii Religioase.
După cum vă puteți da seama, fenomenul bisericilor autonome nu este unul omogen. Bisericile nondenominaționale nu seamănă una cu cealaltă, chiar dacă poartă același nume și pot fi incluse în același tip de mișcare. Sunt biserici nondenominaționale care provin din mediul baptist sau penticostal sau altă denominație, și fiecare se manifestă în funcție de practica pe care o cred de cuviință.
Aș mai lega fenomenul și de alte două nuanțe care se fac din ce în ce mai resimțite în contextul contemporan. Pe de o parte este cultura postmodernă.
Cultura postmodernă, nu este bună sau rea în sine, ea este pur și simplu, și neutră și bună și rea. Postmodernismul se definește în raport cu modernitatea. Astfel că postmodernismul este o reacție la abuzurile modernității. O caracteristică clară a postmodernismului este neîncrederea în legitimarea pe baza de etichete de autoritate. De exemplu, „creștinismul spune”, „pastorul spune” erau justificate și asigurau argumente în sine. În acest context al neîncrederii în metanarațiuni (Lyotard), fenomenul bisericilor autonome, afirmă un mesaj care este conform cu cultura postmodernă. El spun ceva de genul acesta: Noi credem că a te numi creștin este suficient. Nu mai avem nevoie de nimic după cuvântul creștin. De fapt, avem nevoie să recuperăm inclusiv cuvântul creștin. Astfel că mai mult decât a te numi creștin, trebuie să fi creștin și să dovedim acest lucru.
Un alt aspect pe care îl observ în mișcarea bisericilor autonome este centralitatea lui Hristos. Biserica a furat slava lui Hristos, iar o reformă de esență a bisericii este ca accentul să nu mai cadă pe instituția bisericii sau pe ierarhia ei, ci pe Hristos și pe misiunea pe care biserica a primit-o și anume aceea de a face ucenici. Altfel spus, fenomenul bisericilor autonome este un efort de pretenție de autenticitate și de focalizare pe aspecte funcționale și de renunțare (sau cel puțin de încercare de renunțare) aspecte care țin de instituție și doctrină. Fenomenul bisericilor nondenominaționale este acela de a slăbi structura bisericii instituționalizate și de a prezenta un nou tip de biserică, mai deschis, mai prietenos cu oamenii, mai ușor de abordat…
Totuși ca să nu par că pledez disproporționat, trebuie să spun că un asemenea sistem are și vulnerabilitățile lui. Bisericile nondenominaționale sunt încă mici, vulnerabile la abuzurile de putere, fragmentate, izolate în cele mai multe cazuri, au pretenție de relevanță culturală pe care însă rămâne să o dovedească, iar credincioșii din aceste biserici se simt oarecum limitați și rupți de celelalte formațiuni creștine.
Nu pot și nici nu vreau să dau o direcție discuției. Timpul va arăta plusurile și minusurile acestei mișcări neuniforme. Mă rog ca aceste biserici să crească și să își dovedească bunele intenții și declarații de misiune.
Intenția mea a fost să dau un contur unui fenomen oarecum nerecunoscut în România. Care are deja o istorie. Fenomenul va continua și se va dezvolta. Cum va arăta el în viitor și care vor fi elementele pe care le la căpăta rămâne să vedem.
Biserica Sion se înscrie și ea în acest fenomen, fie că vrem, fie că nu vrem, sau că ne place sau nu. Nu prea avem alt context din care să putem alege. Totuși, nu am analizat contextul religios pentru a ne defini pe noi înșine, ci ne uităm în Scriptură și vrem să fim deschiși la ceea ce putem aplica fără teama că putem greși. Da, de greșit vom greși, dar nu teama ne va conduce, ci curajul de a împlini Scriptura. Nu vrem să semănam sau să fim diferiți de alții într-un mod intenționat. Nu ne definim nici prin reacție, nici prin relație, ci prin raportare la Scriptură.
Ne dorim să fim o biserică biblică și supusă lui Hristos, hotărâtă să își asume mandatul formării de ucenici începând din Timișoara și până la marginile pământului. În acest context aș parafraza un citat cunoscut de al lui Francis de Assisi: „Doamne, dă-mi puterea să accept ceea ce nu pot schimba, dă-mi puterea să schimb ceea ce se poate schimba și dă-mi înțelepciune să fac diferența între cele două.”
Această viziune de a adecva mesajul creștin la contextul cultural presupune curajul de a ne asuma ceea ce este prețios și biblic în tradițiile creștine, de a schimba ceea ce nu este biblic și relevant și mai ales avem nevoie de înțelepciune să putem știi unde și când putem să aplicăm una dintre cele două abordări.