De unde ştiu dacă Îi slujesc cu adevărat lui Dumnezeu?

De unde ştiu dacă Îi slujesc cu adevărat lui Dumnezeu?

Aceasta este o întrebare vitală pentru un creştin. Ea dobândeşte o importanţă decisivă şi imperioasă în minţile şi inimile celor care îşi cercetează sincer adevăratele motivaţii. Răspunsul la această întrebare este cu atât mai greu de dat, cu cât foarte puţini ştiu ce este slujirea adevărată. Mulţi sunt cei care confundă slujirea cu activitatea profesională, cu acţiuni periodice ale bisericii şi chiar cu interesul personal.

Se vorbeşte atât de mult despre slujire, însă realitatea este atât de descurajatoare; slujirea a rămas undeva la nivel superficial. Vehiculăm un termen care a devenit prea familiar ca să mai aibă vreo relevanţă pentru noi. Suntem prea obişnuiţi cu slujirea, încât L-am uitat pe Cel căruia trebuie să-I slujim. Am uitat să ne mai cercetăm motivaţia, atitudinea şi acţiunea slujirii noastre.

Slujire condiţionată.

Această slujire este practicată doar când sunt îndeplinite anumite condiţii. Cel care slujeşte în acest fel lui Dumnezeu aşteaptă un beneficiu (de cele mai multe ori material) din partea lui Dumnezeu.

„Iacov a făcut o juruinţă şi a zis: «Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac, şi dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Dumnezeu va fi Dumnezeul meu.»” (Genesa 28:20-22)

Motivaţia unei astfel de slujiri este fundamental egoistă. Scopul unui astfel de slujitor este să câştige ceva în schimb. Termenii pe care îi foloseşte în relaţia lui cu Dumnezeu sunt: „dacă”, … „atunci”. Ceea ce contează este interesul personal care trebuie împlinit. E trist că această categorie de slujitori are un număr considerabil. Ei nu îşi dau seama că slujirea pe care o propun este o slujire ieftină, care nu poate aduce satisfacţie şi care nu-şi merită niciodată preţul. „Slujesc dacă mă ajuţi să…” „Dacă mă binecuvântezi… atunci o să… dau zeciuială, o să fiu darnic, ospitalier…”, „Te voi iubi dacă vei face…”, „Voi merge misionar dacă…”

Iacov întruchipează tipologia slujitorului socotitor. El îşi condiţionează relaţiile sale cu oamenii şi cu Dumnezeu doar de dragul interesului personal. Dacă acea condiţie nu era îndeplinită de cel condiţionat, relaţia se va rupe. Condiţionarea unei relaţii dovedeşte fragilitatea ei. Modul în care pune problema este falimentar tocmai prin faptul că orice condiţionare impusă limitează ambele părţi implicate. O astfel de relaţie dovedeşte lipsa cunoaşterii lui Dumnezeu. Nu te poţi apropia de Dumnezeu cu prejudecăţile şi pretenţiile tale şi să fii împlinit spiritual în acelaşi timp.

Slujire cauzată.

În acest caz, Dumnezeu este slujit sau iubit pentru ce este, are sau face. Acest tip de motivaţie reflectă atitudini de tipul: „Te slujesc pentru că… eşti bun, m-ai mântuit, m-ai protejat, mi-ai dat prosperitate…”

Acest tip de slujire poate părea destul de bun, mai ales când judecăm din perspectivă umană. Toţi dorim să fim iubiţi şi apreciaţi pentru ce suntem şi pentru ceea ce facem. Acest tip de slujire este preferabilă tipului de slujire condiţionată, dar totuşi o astfel de slujire este nesigură şi vremelnică.

Acuza pe care o prezintă Satan lui Dumnezeu cu privire la Iov este tocmai aceasta: Iov slujeşte cauzat; anulează cauza şi ai să vezi că şi efectul va dispărea:

„Si Satana a răspuns Domnului: «Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, şi turmele lui acopăr ţara. Dar ia întinde-Ţi mâna, şi atinge-Te de tot ce are, şi sunt sigur că Te va blestema în faţă»” (Iov 1:9-11). Oricine ar dori să Ţi se închine în felul acesta, dar suspendă profitul şi Iov va renunţa la Tine.

În spatele provocării lui Satan, descoperim o problemă mai adâncă: este posibilă evlavia şi închinarea adevărată? E cu putinţă o loialitate totală şi necondiţionată, sinceră faţă de Dumnezeu, fără să-I punem condiţii, fără rezerve, fără promisiuni de care să ne ancorăm?

Iov este victima unui rămăşag făcut în cer, un rămăşag de care el nu ştia. Şi care a fost „vina” lui? Faptul că „era neprihănit şi nu mai era nimeni ca el”. Ceea ce i s-a întâmplat lui Iov este o tragedie incredibilă şi nemeritată. Rând pe rând, mesagerii au sosit cu veştile lor cutremurătoare, iar Iov face un lucru care ne uluieşte pe toţi. A căzut cu faţa la pământ şi I-a dat slavă lui Dumnezeu: „Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1:22)

Cu siguranţă omul modern nu întâlneşte în viaţa lui datele problemei lui Iov: dar de ce sunt atât de puţini oameni care mai au o asemenea reacţie în faţa realităţilor în care trăiesc? Continui să cred că imaginea lui Iov este singulară şi că nu a mai fost nimeni ca el în ceea ce priveşte comportamentul şi atitudinea cu care a confruntat suferinţa, deşi sunt mulţi care au experimentat suferinţa.[1] Nu vom avea niciodată parte de suferinţa lui Iov, dar nici nu trebuie s-o avem pentru a ne cunoaşte gradul dedicării noastre. Contextul este altul, dar datele esenţiale ale problemei rămân aceleaşi.

Slujire circumstanţială.

Cea de-a treia formă de slujire este strâns legată de a doua şi are caracter temporar şi situaţional. Etica unui astfel de slujitor se adaptează situaţiei, nu are standard, permanenţă sau continuitate. Acest om nu ştie ce înseamnă satisfacţia victoriei, pentru că niciodată nu luptă. Ce este mai uşor şi mai profitabil contează pentru el şi nu ezită în a alege simplul şi imediatul. Dumnezeu, pentru el, nu este o prioritate, dar nici o absenţă. În lista lui lungă pe care o are, Îi dă şi lui Dumnezeu o părticică, dar să nu ocupe prea mult timp. În funcţie de solicitări, îşi stabileşte programul. Ce este urgent va fi în capul listei, iar ceea ce este important este greşit evaluat.

Ideea lui Shakespeare despre viaţă era: „Viaţa e un teatru, lumea este o scenă, iar eu sunt un simplu actor.” Desigur, piesa vieţii pe care o jucăm are mai multe acte, dar ceea ce se schimbă în această dramă sunt doar costumele şi decorurile, însă eu rămân acelaşi. Orice decor ar fi şi orice costum aş îmbrăca, toate acestea au o influenţă de suprafaţă asupra mea. De aceea, nu-i pot înţelege pe cei care, la fiecare schimbare de decor, joacă un alt rol, făcând astfel o altă piesă; care de-acum îşi urmează cursul, dar niciodată nu i se va şti finalul. Finalul este imprevizibil, nu datorită decorului, ci datorită labilităţii actorului.

Iov trebuie să suporte noi dispoziţii ale „rămăşagului” dintre Dumnezeu şi Satan. În al doilea episod al „pariului” miza se măreşte.

„Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui. Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de oasele şi de carnea lui, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă. Domnul a zis Satanei: ,,Iată ţi-l dau pe mână: numai cruţă-i viaţa.” (Iov2:4-6)

Şi Satan a plecat să-i dea lui Iov un nou costum şi un nou decor, în speranţa că tragedia îl va transforma pe Iov într-un alt personaj al unei noi piese. Previziunea Diavolului s-a dovedit mincinoasă datorită verticalităţii lui Iov.

Slujire, şi atât.

Acest tip de slujire este pe cât de rară, pe atât de frumoasă. Este vorba de slujire necondiţionată. Esenţa acestei slujiri este dăruirea. Esenţa celorlalte tipuri de slujire este profitul. Acest tip de slujire se poate descrie şi elogia în mii de cuvinte, însă se reduce la un singur cuvânt: „slujire,” după care urmează punctul.

„Chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!” (Habacuc 3:17-18) Această declaraţie a profetului Habacuc este dovada unei dedicări necondiţionate, a unei consacrări totale care acceptă orice sacrificiu.

Acest tip de slujitor nu ia în calcul costul slujirii, ci, chiar dacă pierde totul, ştie că se va câştiga pe sine. În această slujire el uită de sine pentru că dragostea lui Dumnezeu îi captează toată atenţia. Chiar dacă se jertfeşte, nu consideră acest lucru drept un sacrificiu furat sau cerşit, ci dăruit din dragoste.

,,Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.” (Romani12:1)

Dacă slujirea trebuie făcută în mod voluntar, permanent şi loial, de ce îi îndeamnă Pavel pe cititorii săi să iniţieze acest act? Adevărata dedicare are loc fără o constrângere exterioară. Slujirea este supusă voinţei umane? Răspunsul este decât unul singur: da. Nu putem face nimic fără acordul total al voinţei noastre. Suntem liberi şi responsabili. A fi liber înseamnă a alege. Şi care poate fi expresia cea mai sublimă a libertăţii mele decât să aleg să mă supun lui Dumnezeu? Omul va fi răsplătit de Dumnezeu nu pentru rezultatul slujirii lui, ci pentru acţiunea slujirii; pentru că s-a supus atunci când putea să nu se supună.

Adevărata slujire biblică are loc atunci când mă supun de bună voie lui Hristos; El îmi este Domn şi Stăpân, iar eu un rob fericit. Aceasta nu este o perspectivă elitistă sau extremă, ci una foarte practică. Aceasta este slujirea pe care o aşteaptă Dumnezeu.

[1] Desigur, facem abstracţie de suferinţa lui Hristos