Dumnezeu, dragoste sau sfințenie?

Dintre atributele lui Dumnezeu, în această etapă din viața mea, două dintre ele mă motivează, mă conduc și mă determină să mă concentrez pe natura și caracterul lui Dumnezeu, căutând să slujesc celor din jurul meu, așa cum Dumnezeu mă slujește pe mine.

Dragostea lui Dumnezeu

Dumnezeu este dragoste! Dumnezeu m-a iubit întâi, și a sacrificat totul înainte ca eu să ofer ceva în schimb.

În fiecare zi caut să înțeleg dragostea lui Dumnezeu, și mă rog să pot iubi așa cum El mă iubește pe mine, lucrarea a mâinilor Sale. Susțin că este ceva care trece dincolo de priceperea noastră și care depășește așteptările noastre.

Motivul pentru care acest atribut îmi antrenează credința și slujirea este pe cât de simplu, pe atât de complex. Nu pot vedea slujirea fără aceea dragoste care trece dincolo de ceea ce îmi poate oferi cealaltă persoană în schimb. Suntem ființe umane, aș putea spune egoiste, și care avem tendința să ne păzim inima, mai ales după experiențe negative, să ne oprim, sau să facem o pauză din chemarea noastră, iar dacă nu înțelegem dragostea lui Dumnezeu pentru noi, și nu încercăm să pătrundem cu ajutorul Duhului Sfânt dincolo de iubirea care primește răspuns, iubire care vine din caracterul Său, cât și din dragostea Lui eternă, slujirea noastră ar fi limitată și nu ar putea fi slujire ca a lui Isus.

Domnul nostru a fost trădat, dezamăgit, nu a primit dragostea pe care a oferit-o, dar nu a renunțat să iubească omul. Domnul Isus a continuat să îi învețe, să îi slujească, să îi mustre în dragoste, dar cu blândețe și cu dragostea care vine din Dumnezeu Tatăl, dragoste care face parte din caracterul Său, astfel a câștigat multe suflete, iar oamenii care au primit a doua șansă, cum este Petru, au mers până la capăt pentru Evanghelie.

Dumnezeu iubește toate lucrurile, El este bun cu toți, iar mila Lui se întinde peste toate lucrările Sale (Psalmul 145:9), chiar și creaturile pământului sunt beneficiare ale dragostei lui Dumnezeu.

Domnul este bun față de toți și îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui. (Psalmii 145:9)

Acest aspect mă îndeamnă la dragoste și îmi motivează rugăciunile spre această direcție, de a putea iubi oamenii necondiționat , de a le sluji cu inima sinceră și deschisă, știind că oamenii simt când sunt slujiți fără interese ascunse, pentru singurul scop de a crește împreună în asemănare cu Hristos și de a vedea într-o zi slava lui Dumnezeu.

Dumnezeu iubește toate ființele umane, atât pe cei aleși, cât și pe cei condamnați.

El ne îndeamnă să ne iubim dușmanii, să îi binecuvântăm pe toți care ne blestemă, să le facem bine tuturor celor care ne urăsc și să ne rugăm pentru cei care ne persecută, ca să fim astfel fii ai Tatălui ceresc. El Însuși face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni, trimite ploaie și peste cei drepți și peste cei nedrepți. (Matei 5:44-45).

Dumnezeu iubește dincolo de puterea noastră de a înțelege, cât timp are omul suflare, Dumnezeu îi transmite dragostea Sa, depinde de om dacă vrea să o primească, chiar și atunci când se află în fața scaunului de judecată, Dumnezeu iubește pe cei nedrepți, dar pentru că El este drept și pentru că ne iubește, nu va permite păcatului să locuiască împreună cu binele, cu lumina, cu cei care au păzit adevărul Său.  

Dumnezeu are o dragoste specială pentru poporul Său!

Despre acesta, Dumnezeu spune că este „o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt”, un popor care este proprietatea Lui, pentru a vesti faptele mărețe ale Celui ce i-a (ne-a) chemat din întuneric la lumina Sa minunată (1 Petru 2:9).

Deși iubește toți oamenii, pentru cei aleși are o dragoste specială, dragoste care trece dincolo de emoție sau afecțiune, trece la acțiune, merge spre marea trimitere a lui Dumnezeu, de a vesti faptele mărețe ale Creatorului.

Trinitatea, modelul perfect de dragoste

Dragostea ca atribut a lui Dumnezeu, nu are nimic de a face cu mila sau bunătatea care se răsfrâng din iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.

Dumnezeu este în continuare dragoste chiar dacă nu ar exista niciun om sau vreo altă creatură prin preajmă. Când vorbim despre faptul că Dumnezeu este dragoste, spunem că între cele trei persoane ale Sfintei Treimi există o relație specială de comuniune, respect și dăruire de Sine.

Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău și li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu să fiu în ei.” (Ioan 17:26)

Preaiubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții. (1 Ioan 4:11)

 „Și dragostea stă în umblarea după poruncile Lui.” (2 Ioan 1:6)

Prin ascultarea noastră, îi putem iubi pe alții și să arătăm lumii dragostea lui Dumnezeu. Încurajarea lui Ioan pentru toți credincioșii este că a se iubi unii pe alții, este la fel de relevant astăzi cum a fost în secolul I. Acest studiu analizează felul în care dragostea lui Hristos nu doar că ne schimbă, ci schimbă și lumea întreagă prin faptul că ascultăm de poruncile Lui.

Însă, în cel ce păzește Cuvântul Lui, dragostea lui Dumnezeu a ajuns într-adevăr desăvârșită. Prin aceasta știm că suntem în El.  1 Ioan 2:5

Sfințenia lui Dumnezeu

Sfințenia este, de fapt, principala caracteristică a lui Dumnezeu, acesta putând fi aplicată tuturor celorlalte atribute.

Sfințenia lui Dumnezeu este un alt atribut al lui Dumnezeu care îmi motivează atât viața personală, cât și viața de slujire. Aceasta se referă la nivelul moral superior absolut și la integritatea Celui ce este „Sfântul lui Israel”. În El nu există nici o umbră de păcat.

Un termen care definește sfințenia este separarea.  Prin aceasta se înțelege că Dumnezeu în ființa Sa este total diferit de limitările și păcatul pe care îl experimentează omul pe pământ. Acest caracter al sfințeniei lui Dumnezeu face ca ea să fie asociată cu unicitatea divină.

Nimeni nu este sfânt ca Domnul; Nu este alt Dumnezeu decât Tine; Nu este stâncă așa ca Dumnezeul nostru.

(1 Samuel 2:2)

Isaia a avut o vedenie extraordinară în Templu. El i-a auzit pe serafimi strigând unul către celălalt: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6:3)

Ce experiență minunată, dar și ce lecție grozavă pentru noi, oamenii.  Ce splendoare! Ce măreție! Ce caracter! Ce suveranitate! Ce Domnitor măreț! Dacă serafimii, cei care au acces direct în fața lui Dumnezeu strigau cu atâta putere și pasiune despre sfințenia lui Dumnezeu, despre Cel care era, care este și care vine. Și mai mult, cum cei 24 de bătrâni își aruncau cununiile înaintea Mielului și se închinau cu fața la pământ înaintea Lui, zi și noapte. Creația recunoaște Sfințenia lui Dumnezeu, dar îi este greu să se alinieze, deoarece sfințenia lui Dumnezeu nu poate sta împreună cu păcatul, iar motivul pentru care sunt fascinată și totodată îndemnată de acest atribut în viața mea este acela că atunci când iubești ceva iubești pe cineva, nu doar că ajungi să îl respecți, ci iubești ceea ce este el, iți face plăcere să stai în preajma Lui, să îți placă lucrurile care îi plac Lui.

Când ajungem să îl iubim pe Dumnezeu, cu atât mai mult, când ne dedicăm viața Lui, este necesar și de dorit să tânjim să fim ceea ce El vrea să fim, să strălucească în noi și prin noi, să se vadă caracterul Lui măreț în viața noastră, să ne sfințim și să ne îndepărtăm de păcat, să urâm păcatul, dar să iubim pe păcătos. În acest caz sfințenia lui Dumnezeu merge în paralel cu dragostea lui Dumnezeu, deoarece dragostea se supune și se separă de păcat. Acest lucru ne vorbește despre ceva divin, ceva măreț, ceva de admirat și de dorit, după care să tânjim și pe care să îl adorăm, căutând să îi facem plăcere, căutând sfințirea noastră cu toată ființa, pentru că El este sfânt, El iubește omul, dar urăște păcatul, mizeria în care omul alege să se scalde, El, a cărui caracter este sfânt și drept, plin de măreție și splendoare, El își dorește ca noi să fim sfinți, după cum El este sfânt.

Pentru că Dumnezeu este sfânt în cel mai absolut sens, este normal ca tot El să fie izvorul legii morale ca standard unic pentru ceea ce este bine sau rău. Dumnezeu nu este bun în sensul că El Însuși se subordonează unei legi superioare Lui, ci mai degrabă ceea ce este El în natura și manifestările Lui determină ceea ce este bun sau rău. Sfânt este ceea ce se află în acord cu intenția lui Dumnezeu și cu natura Lui separată în mod desăvârșit de păcat și fărădelege.

Când citesc acest capitol din Apocalipsa 4, se creează în mintea mea o  imagine extraordinară, magnifică, maiestoasă… Duhul sfânt începe să transpună ființa mea în acel loc pentru o clipă, iar când mă întorc de acolo nu mai pot fi la fel. Nu poți veni din prezența lui Dumnezeu la fel. El este demn de toată lauda, de toată dragostea și de toată cinstea pe care noi putem să I le aducem.

Vă recomand să citiți fără grabă textul din Apocalipsa 4.

Apocalipsa 4:2-11

2. Numaidecât am fost răpit în Duhul. Și iată că în cer era pus un scaun de domnie, și pe scaunul acesta de domnie ședea Cineva.
3. Cel ce ședea pe el avea înfățișarea unei pietre de iaspis și de sardiu și scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere.
4. Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci și patru de scaune de domnie; și pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci și patru de bătrâni îmbrăcați în haine albe și pe capete aveau cununi de aur.
5. Din scaunul de domnie ieșeau fulgere, glasuri și tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau șapte lămpi de foc, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu.
6. În fața scaunului de domnie mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie și împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte și pe dinapoi.
7. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă cu un vițel; a treia are fața ca a unui om; și a patra seamănă cu un vultur care zboară.
8. Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte șase aripi și era plină cu ochi de jur împrejur și pe dinăuntru. Zi și noapte ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”
9. Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste și mulțumiri Celui ce ședea pe scaunul de domnie și care este viu în vecii vecilor,
10. cei douăzeci și patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce ședea pe scaunul de domnie și se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, își aruncau cununile înaintea scaunului de domnie și ziceau:
11. „Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile și prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute!”



Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll to Top